LUNA

Luna, Selena (numită aşa de către romani) sau Artemis (de către greci) este singurul satelit natural al Pământului. Numele de Lună se aplică uneori şi sateliţilor altor planete din sistemul nostru solar. Vârsta Lunii este de aproximativ 4.60 miliarde de ani.

Luna are o rază medie de 1.737 km, de 4 ori mai mică decât a Pământului şi orbitează în jurul acestuia la o distanţă medie de 384.403 km, cu o viteză medie de 3.700 km/h. Atracţia gravitaţională la suprafaţa Lunii este de 6 ori mai slabă decât cea terestră.
Luna realizează o rotaţie în jurul Pământului în aproximativ 4 săptămâni, luna Pământească (27 zile 7 ore 43 min 11.5 sec). În acest interval fazele Lunii sunt: lună nouă, primul pătrar, lună plină, ultimul pătrar şi se succed în 29 zile 12h 44 min 2.8 s (numită o lună Lunară). Masa satelitului nostru este de 7,35 × 1022 kg, de 81 de ori mai mică decât masa Pământului, densitatea medie 3400 kg/m3, iar excentricitatea orbitală este de 0,0549.
Perioada de rotaţie a Lunii este egală cu cea de revoluţie în jurul Pământului, astfel încât Luna ne arată mereu aceeaşi faţă. Mai exact însă, dacă se iau în considerare fluctuaţiile orbitei lunare şi posibilitatea de a observa acest satelit din diferite locaţii de pe Pământ, suprafaţa vizibilă este de 59%.
Luna este al doilea obiect ceresc ca strălucire (magnitudine aparentă), după Soare. De asemenea, Luna şi Soarele au aproximativ acelaşi diametru angular, lucru ce face posibile eclipsele solare.

Suprafaţa Lunii
Suprafaţa Lunii este acoperită de cratere. Aceste cratere s-au format în urma impactului cu meteoriţi uriaşi şi asteroizi mici, cel mai probabil în vremurile de la începutul istoriei Lunii pe când sistemul solar era plin de asemenea fragmente. Cel mai mare crater se numeşte Bailly, are o lungime de 295 km şi adâncime de 3960 m. De asemenea, mai este vizibil şi un vechi relief vulcanic (cratere de origine vulcanică), rămas din vremurile apropiate de formarea satelitului Pământului; acesta formează caracteristicile vizibile, cum ar fi mări (numele de mare a fost dat de observatorii din antichitate care credeau că petele negre de pe suprafaţa Lunii sunt mări şi oceane iar părţile luminoase sunt continente), văi etc. Cea mai mare şi mai cunoscută mare a Lunii este Marea Imbrium (Marea Ploilor) şi care are o lungime de 1.200 km. Cei mai înalţi munţi se află lângă Polul de Sud al Lunii şi au o înălţime de aproximativ 6.100 m comparabil cu Himalaya pe Pământ. Încă nu s-au găsit urme de apă pe suprafaţa Lunii dar cercetătorii sunt optimişti

Faţa vizibilă a Lunii
Partea vizibilă e plină de cratere provocate de ciocniri cu asteroizi sau meteoriţi ce au avut loc în perioada de tinereţe a sistemului Solar. Diametrele craterelor ajung până la 240 km. Zonele care par mai luminoase de pe Pământ sunt coline. Rocile din aceste zone au fost datate ca având o vechime de 4 miliarde de ani. Petele întunecate, cunoscute ca mări, sunt zone de joasă altitudine care au fost cândva inundate de lava. Rocile de aici au o vechime de 3-3,9 miliarde de ani

Partea nevăzută
Sonda sovietică Luna 3 a făcut prima fotografie a părţii invizibile în 1959. Are mai puţine "mări" de lavă şi mai mulţi munţi. Termenul "partea întunecată" este incorect: Luna orbitează Soarele, deci în anumite puncte, lumina solară cade pe toată suprafaţa ei, dar noi vedem lumină doar pe partea dinspre Pământ.

Fazele Lunii
O dată cu înaintarea Lunii pe orbită, partea luminată a suprafeţei ei vizibilă de pe Pământ se modifică.
Aceste faze ale Lunii încep cu luna nouă când se vede doar un corn foarte subţire. Zona luminoasă creşte până vedem toată luna plină, apoi descreşte; ciclul se încheie cu 3 zile în care Luna e complet întunecată.
Durata ciclului complet al fazelor lunii se numeşte lună sinodică şi este de aproximativ 29.5 zile. Datorită mişcării de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui, luna sinodică este mai lungă decât luna siderală (perioada de revoluţie a Lunii în jurul Pământului, raportată la stele), similar cu modul în care ziua solară este mai lungă decât ziua siderală.